In general observam o abundenta de cuvinte, uneori absolut enervanta si de multe ori plictisitoare, cuvinte are in majoritate cazurilor ascund ganduri atat de simple si de necenzurate si probabil de neacceptat in societate. Aici tre sa recunosc ca una din bubele mele principale e un enorm orgoliu social care contravine dispretului tot mai mare fata de ce se intampla in jur si pare ataaat de important pentru unii de parca ar fi real.
Sa pomenesc de bac sau de admitere ar fi chiar desuet intr-un moment in care lucrurile cu adevarat importante par sa urle si sa darame tot ce construim in imaginar de atata vreme. Viata noastra se invarte atat de putin in jurul realitatii, incat fiecare farama din ea ne stanjeneste cumplit, ne sufoca planurile. Sa treci de la liceu la facultate e (pentru curajosi) ca si cum ai deschide usa in timpul avalansei de zapada. Te ia pe sus, te ingheata, te imobilizeaza si te tranteste cu fundu' in sus la kilometri distanta de unde stiai ca esti. In orice caz nu unde ai fi vrut sa fii.
So break me shake me hate me take me over
When the madness stops then you will be alone
In jurul nostru se intampla nenorociri adevarate. Dar cel putin sunt catalogate ca nenorociri, lumea le compatimeste. Nu le invidiez pentru nimic in lume. Totusi e umbra de regret si de amar pentru nenorocirile astea mici, ascutite, chiar sarcastice, pe care nimeni nu le poate intelege in locul tau, pentru ca au propietatea de a fi individualizate, care iti ascutesc ironia, neincrederea in ceilalti, egoismul, si in general, individualismul. E clar ca esti singur, oricati prieteni din toate cercurile ai avea. Si iluzia de a imparti pe jumate neimplinirile tale ca om unei alte persoane, daoare mai tare al final cand descoperi ca celalalt n-are nici un chef, ba chiar considera neplacerile proprii mai importante decat ale tale.
God, don't you know that I live with a ton of regret?
'Cause I used to move you in a way that you've never known
But then I accused you in a way that you've never known
But you've hurt me in a way that I've never known...
Cred ca sunt 2 feluri de ipocrizie. Una asumata, pe care lumea o recunoaste repede si o acuza si mai repede. E ca un fel de piesa de teatru dar devine inofensiva deorece actorul ii stie limitele, si se opreste atucni cand rezultatele se schimba. Cealalta, mult mai grava e parte a tuturor, mai mult sau mai putin, neconstientizata, ceea ce inseeamna ca nu declanseaza nici remuscari, nici constientizara rezultatelor, intr-un cuvant, fericiti cei saraci cu duhu. Macar eu imi recunosc accesele de ipocrizie, din interes sau din dorinta de a simplifica lucrurile. Dureros e felul in care fiecare se eschiveaza de la a se accepta in afara normelor, se contracta, se stramba, se chircesc numai sa fie cum "trebuie". si cand asta se manifesta in lucruri cu adevarat importante atunci rezultatul e de-a dreptul meschin. But, don't cry for me, Argentina.
does it bother you now all the mess I made
does it bother you now, the clothes you told me not to wear
does it bother you now all the angry games we played
does it bother you now when im not there
