Ma intreb de ce nu pot sa scriu cand sunt fericita.de ce n-am acelasi impuls de ce nu trag cuvintele dupa mine si nu ma las dusa de cuvinte. Poate pentru ca o traiesc, o imortalizez intr-o stare, o privire si un gest. De fapt cum sa imortalizez fericirea, care e un val, care te cutremura si atat. Astia de la vama aveau mereu o problema cu fericirea, ba nu exista ba era ceva anume. Cu cat o cauti mai mult cu atat o eviti.
Atat am cautat si realitatea cu lumanarea, cu faclia, chiar cu torta. Am cautat-o desi a naibii flacara ma ardea si pe mine. Si...ce rost daca adevarul il descoperi in cenusa?
Si intr- o zi fara sa-mi dau seama, am hotarat ca fericirea...poa sa fie realitatea.
P.S. Gandurile inca imi alearga zbuciumate da macar le-am legat de picioare si nu se mai duc atat de departe:)
