Opreste-te clipa!

 Sa pot sa te mai simt inca un veac.

O schizofreneala mai mult sau mai putin placuta. Nu mai pot, nu mai vreau sa vorbesc despre mine. Nu mai pot decat sa ascult, sa dau din cap. Hai sa vorbim de vreme, de retete, de papa de la Roma. Ce mai faci? Eu, nimic. Nu vreau sa mai fac decat Nimic. Sau ce trebuie. Orice altceva e inutil, deci dureros. Altceva-ul ala greu de inteles, de acceptat. Nu ne intelege nimeni cum ne intelegem singuri ce dracu mai vorbim despre ce simtim, traim. Iar intrebari imi pun singura, mersi.

Ha, pe bune, sa pun in cuvintele astea neincapatoare ce se intampla cu mine ar fi ca o vraja daia din Harry Potter care face sa apara un Dementor. Si o sa ne ia tuturor speranta, viata, buna dispozitie. Nu ma uit in gol degeaba, il opresc sa nu vina.

SI Timpul, cretin. As vrea sa fie o panglica, sa infig o foarfeca in el, partea de dupa, sa cada, moale, in neant, sa dispara, sa se duca dracu. Sa raman cu ce a fost, in geanta, mereu, toata.







Palpai ca o lumanare in curs de stingere, sub o cupola de sticla. O sa imi ard singura tot gazul. Hai sa vedem cat mai e.

De ce ma aprinzi?
Daca nu-ti pot spune,
Nu-ti pot spune stai!

cand termini un puzzle si iti raman piese in plus

Ce facem cu ramasitele de iubire?

Taiate din dragoste. Ce nu se potriveste, ce depaseste ceea ce trebuie se fie.

Le aruncam? Le punem deoparte? Le dam altora? Poate facem schimb.

Nici macar nu pot sa le pun cap la cap. Au culori diferite. Si cine ar vrea o haina de petice?

Care sertare sa mai golesc pentru voi, ramasitelor?